încep să cred că nu mi-e frică de nimic
că mă evapor cumva
peste zilele astea mici și întoarse pe dos
viteza cu care luminez
golul din mine depășește eroic
lipsa lui de tandrețe
iar fricii nu-i pasă nici cât negru sub umbră
că amintirea copilăriei a
devenit de-acum inutilă obeză și leneșă
că orice fir tras din urmă
nu mai lasă urme sângerii printre degete
nu mai are puterea să gâtuie lacrimile
ca un păpușar iscusit așa cum obișnuia

apoi
să fii stăpân pe cuvinte
înseamnă să scrii să ștergi și să dai
foc hârtiilor curate

în rest cred că Dumnezeu are o singură slăbiciune
nu poate să nu existe
și d-aia ne iubește până în măduva oaselor
pe care sigur că nu le are dar
tot de dragul nostru și le închipuie
ca un copil
care se visează în haine de oameni mari