Într-o bună zi a început să plouă, din ceruri,
Cu bănuți de aur.
Probabil că în al nouălea cer
Cineva juca pincă,
Jocul acela în care lași sufletele să cadă
Unul peste altul.

Și ploua...și ploua...și ploua...
La început mai încet
Apoi din ce în ce mai tare,
Mocănește.

Þing! Þing! Þing!
Sunau bănuții căzând
Pe asfaltul uscat, prăfuit.
Zburdau în toate părțile cântând fiecare câte un nume.

Nume după nume,
Nume românești, adevărate.

Au ieșit din tine toți bărbații orașului
Ca la revoluție,
Cu găleți, cu ciubere, cu butoaie.

Þi-ai prins părul cu agrafe la ceafă,
Þi-ai suflecat mânecile,
Și ca un păpușar,
În lumina amneziilor tale,
I-ai ispitit să-ți vină la clacă,
Să-ți culeagă moșia...

Nimeni n-a lipsit de la prima strigare.

Doar eu, căci mie nici un bănuț nu mi-a cântat numele.

Atunci mi-am dat seama că locul meu nu era acolo.
Noi doi nu am avut niciodată un contract adevărat.
Mintea mea nu mai era demult piața ta de desfacere.


M-am trezit dureros și am rupt pământul în două,
Ca pe o plăcintă fierbinte, cu brânză...
M-am aruncat în hăul căscat,
Cu toată amintirea nopților albe
Petrecute în brațele tale,
Îngropându-mă adânc,
Foarte adânc... de rușine.