mi-au obosit picioarele sufletului
de la atâta alergat
între râul speranței și marea dezamăgirii
între cădere și ridicare
cer și pământ
adunați-mă din neputință și-nchideți-mă-n mine
de cărbune șlefuit cu duritatea eternității
în foc călit în furtuni
îndoiți-mi dorințele și faceți din ele arcuri
cu săgeți drepte cu vârfurile înmuiate
în nori de-mplinire

împrăștiați-le apoi de la lumină până la-ntuneric
să fie găsite de orbii amuțiți de râsetele vieții
ce caută mereu culoarea
cu ochii curățiți de ploaia lacrimilor
ce lasă-n urmă doar speranța
ascunsă după curcubeu