la cea dintâi înmormântare
am plâns și pentru prima oară
fiindcă atunci când am întrebat unde pleacă bădia
toți mi-au arătat cu privirea spre cer
iar eu credeam că-s mințit

văzând asta
mama a luat din colivă un bob de grâu
iar când mi l-a pus în palmă
am strâns pumnul fără să vreau
și mintenaș mi-am adus aminte
cum toamna le îngropam
și grâului nu-i făcea rău pământul
ba mai strașnic îl înălța
pe urmă era din nou acoperit
de data asta cu un strat de zăpadă
precum pânza sicriului
iar vara când stăteam pe spate în lan
grâul mi se părea înalt înalt
întrucât printre spicele sale
norii albi abia mai treceau
și atuncea doar scămoșați

însă numai când a plecat și tata
am înțeles această taină
dar atunci nu am mai plâns
fiindcă nici câinele
cel care l-a iubit cel mai mult
nu a făcut-o
mai mult
noaptea
taman când ni se arăta în vis
că tatei i se cerceta sufletul
pentru prima oară
câinele a rupt lanțul
a ieșit din ogradă
și până în zori i-a vegheat mormântul urlând
însă dimineața
auzindu-mă cum îl strigam disperat prin grădină
s-a întors acasă alergând fericit
de a stârnit tot colbul pe uliță
a sărit poarta
m-a trântit în iarbă și m-a lins pe față
că nicio lacrimă nu mi-a lăsat
dar nici eu lui

iar după felul în care m-a privit atunci
mi-am dat seama că și el a înțeles
fiindcă ochii noștri erau la fel de umezi
de triști
căci în ei noi îl vedeam pe tata
cum se îndepărta tot mai mult
până ce în valea plângerii
a început să coboare
încetișor încetișor
aidoma lacrimilor noastre
în coala asta de scris