Era un noiembrie-nsorit ca niciodată
și-un cer orbitor de albastru
pe el cu o dungă lungă
pufoasă și albă de avion înalt
ca soarele

- Tu avion cu motor, mă mai iei cu tine-n zbor?
- Nu te mai iau, răspunse pilotul dintre stele
necontenind din zbor,
nu te mai iau, căci s-a făcut toamnă târzie
și m-am asprit,
sunt obosit și nedormit și întristat de semeni
și fără de patrie sub picioare
ca și tine.
Nu te mai iau, zise pilotul mic cât avionul
dintre stelele pe care cu ochii nu le puteam vedea
din pricina orbitorului albastru,
căci nu am unde te duce
căci tu ești dus demult dar nu știi
și vremea ca să știi nu e venită încă.

Și-atunci cadânele cu zâmbet dințos
ireal
nevăzute din pricina albastrului cu pântece
gol și sâni ca fluturii
începură să-și zgâlțâie șoldurile
pe jumătate dezgolite
și perlele din păr și din pleoape...

- Și nici nu am unde te duce
pe cerul ăsta adormit și al nimănuia
ca un Lacăt...
mai zise pilotul din coada lui lungă
de zăpadă...

Eu nu te am pe tine, duce,
mi s-a mai părut că aud
urzicându-mi-se.