Ziua asfințind a spus: adio.
Prin sticlă-n cabinetul vechi
Trimite soarele luciri perechi;
Sub care cer în veac voi mai găsi-o?
Vezi, geamul desenează pe perete
Și-n el ca-n somn cu vagi puteri și-ncete
Abia străluce-n adieri de-o șoaptă
O umbră de mesteceni peste poartă...
Ce trist la asfințit îmi e, ascete!
De ce, soare al meu, la despărțire,
ÃŽn daurit, lucitul strai,
În casa-mi singură intrai?
Tăcută, -n ea-i eternă pustiire!
Eu liniștit eram, știai,
Peste lucrare și-n uimire
Am fost uitat: De ce să mai
Știu gânduri moarte și-ntristată
O veselie mult înstrăinată?


Versuri tălmăcite de Traianus