noaptea
un câine fugit și negru
rătăcind peste miriști
cu luna la gât
simt oboseala îmi
umple paharul
îl sorb cu gândul la ziua de ieri
venele mă dor de parcă
cineva le despică din lăuntrul meu
strâng niște cuvinte între dinți
le scrâșnesc în întunericul lăptos
ce-mi înconjoară ca o aură
trupul strivit
refuz să cred că zori se vor mai naște
că voi mai înghiți cianura unei alte sordide zile
întind o mână și mângâi un chip
rămas oglindit în fereastră
nodul din gât îmi pare de la o funie
atârnând în lăuntrul meu
de afară noaptea mă privește drept în ochi
mârâind