S-au dus zilele ca jarul, s-au chircit posomorâte.
Dealul, miriștea-i pustie, vântul mușcă din hârtoape,
Luând buruieni pe umeri și le poartă peste ape,
Și-mi sunt nopțile ca veacul, neguroase și urâte.

S-a-mbrăcat câmpu-n rugină. Pădurea e arămie,
Împletește-n gura sobei, strat de pături foșnitoare,
Din a frunzelor plutire, sub raze-n palori, farsoare;
Și prin burnițe, reci brume, prin frig plin de infamie.

S-au desfofolit podgorii și livezi. Plantele-s moarte.
Se-nfioară tot pământul, că-și târăște poala udă,
Toamna mea nestăvilită, și cu lacrimi ce abundă,
Iar îmi pustii cărarea, și o jale mă străbate...

Ici, pe neagra arătură, zăbovi pajura scundă,
Cu mișcări bruște se-nalță și-n văzduh vitreg se zbate.