nimic nu mi-e clar din mine
parcă aș recunoaște cumva doar mâinile
sau măcar felul în care țin pixul
mi-ar plăcea ca îndărătul coperților
să fie un pântec imens de volume de versuri
să fie trandafiri zen pentru mai mult de zece minute
o nouă minte sau măcar una egală

undeva ticăie un ceas absent și fără niciun rost
sunetul se pierde în această mare abisală
unde se sting toate
vârtejurile de frunze
filele cărților
jocurile de origami păpușile fotografiile

în afară în oglinzi și alte cadre
tunsoarea mea de paj a albit puțin
pielea e mai molatecă
privirile da privirile au câteva tone în plus

nimic nu mi-e clar din mine
toți oamenii trec prin tâmplele mele
toți câinii prin sângele meu
toate râurile prin vene
sub lumina repetitivă a soarelui
clepsidra nu curge nici înainte nici înapoi
sfârșeli și îndoieli furii de crăpat pereții
plăceri ce învolburează tot văzduhul
pulsează fără încetare peste
același miez desuet al vieții