mă urlu până voi uita că sunt
că moartea mi s-a cuibărit în tâmplă
se stinge focul sfânt din lumânări
pe străzi în lume încet se scurge
decembrie stingher în vremi

în fumul ce străbate spitalul
ca o nălucă timpul se strecoară
cumva pieziș mă zboară
în palme îmi înflorește gri sudoarea
în preajma mea tot se înmulțesc
morminte cununate în zori
și parcă am încărunțit
și nu mai văd și nici nu mai aud
cum plâng icoanele culori

în carne îmi crește adânc o rană
degetele îmi sângerează a cuie
țărâna mă tot cheamă înspre ogoare
un țipăt pătrunde câmpia undeva la șale
știi, acum zăpada nu mă mai ninge
și bruma în veci nu mă mai doare
este așa un dat o flacără subțire
ce se scurge în firul de iarbă
în flautul de argint cel fermecat de zâne
și muzica mă cheamă în mâl
în mlaștini vechi în cratere solare
și mă tot coboară
în liniștea smerită din icoane

sunt înger șchiop cu aripile topite
de roșul viu din triste felinare