ce sărbători avem aici
în salonul unu etajul trei
parcă era o mașinărie de vânturat
de ales morții dintre vii
aici până și asistentele sunt bolnave
atât de bolnave încât noi
cei care ne mai ținem încă pe picioare
stăm la căpătâiul lor
și le punem compresii și ghiață pe tâmplă
sau pe pieptul turtit
cu sânii de gumă
și unde moartea
scobește în carne după sânge
și de unde nimeni
nu a vestit măcar o fărâmă de zi

din când în când la ferestre ni se arată
parașutistul divin
îmbrăcat în flăcări,
creștin și autist
și nu știu de ce
numai noi vedeam semnele
lăsate pe cer
nici nu știam la ce folosesc
dăm din umeri apoi ne strecurăm
înapoi în boală stingheri

în spitalul nostru
sunt două rânduri de paturi
pe o parte cei nemângâiați
cu somnul în spasme și chinul țipat
oameni pierduți
o, câte zboruri s-au stins
și nimeni nu-i mai strigă pe numele mic...
pe cealaltă parte
sunt morții noștri cărați prin întuneric
triști singuratici și înviați
și ei se tânguiesc în paturile lor
apoi
trupul le curge prin haine
prin crăpăturile luminii
și se pierd ca o urmă de fum
până se face liniște
apoi fâl-fâl se aude deodată în pereți
s-au dus

- oglinzile, cum ne sluțesc ele chipul și nici măcar nu simțim