Caut în inima pietrelor ascunzișul punctului fix
să-mi sprijin sufletul pe propriile ziduri,
caut vălurita tăcerea a ierburilor câmpiei
peste care trec caii vântului spre mările sudice.
M-așteaptă solemnitatea statuilor vorbitoare-n piețele publice
unde-și deschid școala de înțelepciune,
pe băncile lor cuvintele sunt rare si rotund expuse
ce pot învața timpul cu monotonie cu tot,
lucrurile devin ajutoare de nădejde
și împart cu tine geometria bucuriei.

Caut apoi formele care dezghioacă samânța
și o pun să-ți limpezească gândurile
sub brazda pamântului adormit în noapte,
să se purifice pe sine de suprafata murdară
cum o face si aerul strigând dupa ploi.
Caut arborii înalți și-n fața lor mă înclin
cu reverența frunzelor abia perceptibilă,
nedeslușită de păsări
și clipele de neliniște se prind în vuietul apei
să se ducă odată cu ea,
odata cu nesăbuitele întâmplări care-mi trezesc teama
ce-mi fulgeră prin amintiri.

Caut inima pădurlor care le zamislesc
și mă rog în genunchi să nu cedeze
hoților de ocazie.
Vreau arborii să-și păstreze cercurile închise-n trunchi,
nimic să nu se schimbe-n umbrarele vremii
sub care au poposit zeii daci.

Caut în inima lemnului forma sunetului fin
ce iese doinind pe corzile viorii
și-ți pun sufletul într-un bob de margaritar în palmă,
de vezi cu ochiul inimii-n fântânile iubirii
cum mă zidesc piatră peste piatră în trupul lor
pâna gust apa dătătoare de viață
și capăt rezonanța lemnului în care mă închide veșnicia.