când se stinge lumina suntem deodată deștepți
pe hol a crescut peste noapte un copac
zici că este o uzină de umbră
cu o elice în vârf și un motor turbat
ce zbârnăie tremură împrăștiind lumină
și întuneric peste zid cred că și ninge
se amestecă cerul cu pietrele păsări cu scoici
cireșe și flori de-a valma
animale vegetale cenușii și fluturi și un clop
spitalul ăsta șchiop și asistente cu cioc
ca un zidar mântuit sufletul meu miop
o, cresc cimitirele cât munții până-n înalt
iar frica ne roade papucii sub pat
femei cu fermoar se abat
la poarta de fier și nu știu de ce nu răzbat
până la noi cei spânzurați
de perfuzii atârnați ca niște clopoței de sticlă de pervaz
să se facă liniște urlă asistenta șefă bărbat
și se face până când un bolnav
țopăind într-un picior vesel sprințar
pornește motorul din pom
zbâr zbâr vruum vruum zbâr vlam
și eu sunt tot mai amestecat
tulburat țintuit nemișcat în veșnicul pat

e zi de vizită aici în spital
cei mai mulți dintre noi stăm frumos aliniați
cu mâinile spălate cu ochii ciudați
ne-am frecat cu piatra pe răni până am dat
de urmele bolii de îngeri defecți