Nu mă topesc, respiră-n ceară până se face prea târziu,
să uit c-a fost cândva o vară, iar visul meu cel străveziu
plutea spre-o insulă secretă, pe-o mare plină de tăceri,
în care-mi scufundasem nava, plecată-atunci spre nicăieri.

De-acum, distanțele se-agită ca niște pete cenușii
pe suprafața albă-a lunii, ce pare ruptă în fâșii
de norii adunați deodată să-și cânte-n ploaie vreun blestem.
Cum aș putea să îți mai tulbur necunoscuta din sistem,

să o acord cu infinitul, să-i dau amploare și destin,
când ești doar o femeie simplă, iar eu, doar un umil creștin?
Cândva ne vom lovi de umbre, și glasul meu va conteni;
pe fața ta îmbujorată citesc tristețea ce-o veni

când verbul se va strânge-n clopot, pustiu sunând arama sa,
cu dangăt risipit în zare, în ultim port mă va lăsa
să mă topesc în respirarea acelei sfinte dimineți;
doar tu s-aștepți o altă viață, ca să răsar printre poeți.