Cărările ce sunt întortocheate
Pe care pașii mi-i îndrept mereu
S-au îngustat din cât erau de late
Și le parcurg din ce în ce mai greu

Fiindcă entuziasmul care ieri
Mă îmboldea înspre tumultul vieții
S-a tocit dup-atâtea primăveri
Lăsând în urmă vremea tinereții

Doar inima din piept îmi mai zvâcnește
Așa cum îmi zvâcnea și altă dată
Și-mi bate câteodată nebunește
Cum numai ea atunci știe să bată

Dându-mi de înțeles că nu mă lasă
Să fiu prizonierul neputinței
Și că va fi mereu năbădăioasă
Zvâcnind așa de dragul năzuinței

Pentru că viața fără năzuință
Și fără nici un strop de nebunie
E searbădă pentru oricare ființă
Care nu s-a îmbătat cu-o poezie