am lăsat-o să zică în poartă să se asmută
asupra mea asupra dragostei mele tendinței de a-i iubi pe ei
mai mult decât pe ea ființa umilă care scăpase acele cuvinte
cu intenția de-a fi auzită de toți oamenii de pe stradă
din curte din incintă din inima mea necutezătoare să răspundă
decât bătând ca un sărac la ușa bogatului pentru o bucată de înțelegere
și căldură
nu puteam să-i cer din amuțirea mea se făcuse un fel de parapet
după care încercam să-mi ascund indignarea că încă mai există pe lume
doamne cu pielea fardată bine să nu se vadă mucegaiul de dedesubt
am încasat câteva cizme și am chelălăit până în ficat m-am strâns
de durere am alergat în birou era întuneric și l-am lăsat în pace
l-am lăsat să fie atâta cât să-mi dau seama că aici sunt păzită
mai bine decât în fața uneia care nu se suportă decât pe sine

a doua zi au fost prinși cu plasele și îndesați într-o lume
de unde nu mai aveau nicio scăpare așa cum și eu
din azilul acesta de gânduri negre în care oamenii
se mușcă și se îmbolnăvesc până la moarte