inima mea era o bisericuță de lemn
spoită pe-afară cu var
fără clopatniță
mama tata frați surori și o pleiadă
de autori de cărți
erau sfinții naiv pictați pe pereți
și sufletul meu crucifix în altar

eram în ea și preot eram și mirean
fără odăjdii cadelniță tămâie anaforă mir
frenetic citeam viețile sfinților mei
și nu încetam să mă mir
până-ntr-o zi când peste prag a intrat Ea
bălaie cu cerul în ochi plăpândă frumoasă
sfioasă pioasă pășind spre altar
unde s-a oprit mirată privind...

atunci s-a întâmplat minunea
crucifixul s-a însuflețit
bisericuța de lemn s-a făcut catedrală
și brațele în laudă s-au ridicat către cer
apoi au cuprins-o într-o dragoste mare
ani și ani orga doar pentru ea a cântat
doar pentru ea s-au ridicat osanale...

se vede treaba că sufletul meu avea
și un sâmbur atavic moștenit
de la un sălbatic străbun și-a căzut în păcat
pârdalnic cu ochi lunecoși ca o scuză
a apelat la sofisme zicănd
dacă tu dumnezeul meu ești domnul
atunci maimultul tău cumva nu e doamne
și uite cât de singură-i Ea
și catedrala cât e de mare...

azi inima mea e un templu păgân
stau în jilț ca o statuie de zeu
și ascult amintirile
cor de vestale
și totuși îmi pare că lipsește soprana...

unde ești
aș vrea să ascult glasul tău...