Erau niște copii cu un bici,
căci puși de-alungul, el îi depășea,
și încercau să maltrateze aerul,
încercau să-i dea o formă, precum Enescu la vioară...
și el urla, aruncând cu spini în timpanele moșilor.

Era forma lor de comunicare,
eu, încă nu o găsisem pe a mea.

Încet încet, umbra îmi era prea mică,
și am ales să sar din ea.
M-am refugiat în meleficul foilor de hârtie,
ce m-au impresionat cu a lor tristețe goală.

Pui de idei am aruncat pe ele,
și le-am lăsat să crească,
văzându-le cum se jucau în lumea sunetelor mute..

Dar au fugit,și s-au ascuns sub pernă,
mi-au dărâmat serile cu ale lor șoapte moi,
au rupt părți din mine să se cuibărească
până când,
la final,
m-am scurs pe-o foaie de hârtie
ce-avea deja scris de alții un titlu,
"Lumea".