Nu mai pune degetul pe rană, pune sare,
istovit de crucea pe care o duce
trage adânc aeru-n piept și-l arde,
simte cum ura-i lichidă și se varsă în afară.

Respirul caută trufia de oxigen
sângerează-n cuvinte.

Înțelegerea cu timpul capătă alte valențe,
înfruntă durerea și negociază împlinirea
ce se-ncheagă la cald ca laptele.

Își ia în primire trupul refăcut cu pielea subțire,
se rupe din încorsetarea în cercurile strâmte,
simte cum crește-n el alt om
ce se mișcă liber pe axe.

Respinge nimicul din drum,
se îndepărtează.

Își pune zăvoare la porți,
visează să umplă alte timpuri cu viață.