în secetă
convoaie aduse înspre pământ
oameni și păsări
păsări și oameni își cară
orele ca pe corvezi
trupurile / inimile/ sufletele / gândurile închise în sicrie
au uitat cum este să ridici privirea să intri
dincolo de gratiile acelea care se desfac la un milimetru de frica ta
oameniii aceștia nu se mai recunosc
ei merg instinctual
într-o continuă toropeală
când se împiedică unul de mațele celuilalt
varsă ceva ca o vomă
o înjurătură
o altă închidere în sine
băltoace în burta deșertului
oaza pierdută...
unde se adapă elefanții?! unde dropiile?!
după ce firicel de lumină se ascunde Dumnezeu să iasă când
timpul Îi va fi sosit?!

mă doare o rană pe care nu o văd
o simt înfășată în părul meu dezlegat temporar de blesteme
nu plâng
îmi țin lacrimile pentru altceva

eu știu
eu nu am uitat
eu simt cum
tu mă privești și mă scoți din seceta asta măruntă și neagră
inuman de hidoasă
năvălind de undeva din boala lăuntrică a puțin-credinciosului
care și-a împușcat zilnic îngerul până n-a mai rămas decât
geamătul căptușit cu plumb al vidului

îmi scoți nisipul din ochi
și ghimpii din inimă

tu
tu nu ai cum să mă pierzi
din cutia pandorei am știut să păstrez ultimul sentiment
intrusul care a zădărât planurile întunericului

noi
noi ne adunăm
ce dacă nu sântem decât doi
noi nu am uitat
noi nebunii frumoși care nu vor chipuri de secetă
nici de abandon
noi știm cum
să stoarcem ploile dinlăuntruri să punem
de-un ceai de-o iubire de-o nemoarte de „altceva”...