Trec deseori prin peisajul ruginiu al pădurii,
ascult glasurile jalnice ale nimfelor
rostindu-ți numele sfâșiat în silabe,
văd luminile amare ale toamnei,
aud acordul gamei minore
în care ploaia-și încearcă sunetul
și râsul cinic al vântului nervos îl aud
venind în unde, mișcând frunzele copacilor…
Așa sunt eu, iubitul meu!
Acum, număr clipele ce trec cu incerta lor stare,
șoptesc cu-nfrigurare:
S-a dus vara dragostei noastre! E toamnă!
Toamna pădurii bogată în șoapte de dor,
toamna sufletului încărcată de ecouri,
toamna inimii cu bătăi disperate…
Așa sunt eu, iubitul meu! Dau crezare
și vântului și ploii și-acestei toamne;
poate de aceea, deseori, primesc în dar
fiori și lacrimi…