îmi spui:
asta voi fi, mereu o umbră, un fum
care te îmbrățișează și-ți poartă de grijă,
hai să respirăm împreună și respirația noastră să fie un fluture
care își bate cuie în cap,
în rotule

umbrele care nu plâng, nu există

pe strada mea au înflorit depresiile,
degeaba spui că-s magnoliile din visele unei femei care nu te-a uitat,
nimeni nu te mai crede,
urâtule,
stai la masă cu mine,
în papucii mei de casă,
în aerul meu totdeauna crispat, de om care doarme puțin și cu genunchii la gură,
stai în hainele mele, permanent obosite, ca toamnele devenite abulice,
care tind să se repete,
în ceea ce doare, în ceea ce te face să țipi,
cu tine vorbesc,
hai să ne ascundem într-o tabacheră,
la flor dominicana,
să ardem acolo până la filtru,
până la sânge,
acum când
automutilarea e o formă perversă a iubirii de sine

cum să te decizi cine ești cu adevărat,
partea de lumină a întunericului,
partea de întuneric a luminii,
îmi spui că te-ai transformat într-o umbră care știe să plângă atât de convingător,
un fum
care te îmbrățișează și-ți poartă de grijă,
respiră odată cu mine,
aerul acesta care a mai rămas între noi,
când vremea trece tot mai pieziș,
ne va sufoca
în cele din urmă