nu-mi vei răspunde niciodată din suflet chipul meu
l-ai șters
zadarnic pe alee pașii te urmăresc împleticindu-se în vers
ai zice că le cântă mandolina lunii ciupind în frunze norii
lungi majori
ca niște litere pe care nu le mai citești
dar pentru care ai putea să nu te naști sau să nu mori
sprijină-mă cruce ca pe un îmbătat de ceea ce nu-l iubește
chiar dacă am putrezit nu îi lăsa gropii să mă azvârle
prefă-mă în pește
vreau să satur gura flămândă a tuturor prietenilor mei
mai vreau să admir ochii soarelui care asfințind
întoarce ultima oară capul să privească femei

frumoase sunt gleznele dimineții pline de rouă
florile abia pocnesc și păsările parcă s-ar rupe în două
o parte cerului să respire să urce să cânte
o parte ierburilor cu șoaptele cu unduirile ei nevăzute
apoi copiii! glasul acela cristalin chiuit
adunând de pe drum culorile cerului ca un bănuț risipit

curțile școlilor ca un strugure cu apă în glas
micile iubiri mari ce neșterse pe zid de atunci au rămas
le am în față și nu îmi amintesc cui am scris cine le-a scris
dimineața e dusă de mult a fost noapte sau poate doar vis
timpul se macină cărămizile crapă și curg
nu mai știu unde merg nu mai știu să ajung

stau în poarta vieții ca un cocoș negru cu glas ascuțit
nici o umbră nu intră nici o umbră nu iese am un cioc otrăvit
boaba mea de credință nu a mutat munții n-a adâncit văi
lupii iernii îndată vor rânji sălbatici și răi
clopote răsună… gerul morții e… sau a trecut anul?!
nu te întrista cald în iad va fi vasile munteanu

ai iubit n-ai iubit cui ce-i pasă de-acum
întunericul șterge orice pas orice drum
tu viață a mea nu plânge hai fii fericită
smoala e zăpadă nesfârșită