E-un ținut lugubru, până și pomii plouă carne,
Picură sânge des, de parcă-i toamnă de cadavre,
Noaptea-i miros de sulf ce dansează-n umbrele de coarne
Dimineața sfârâie pământ, cu ceața ce-nghite priviri macabre.
Am acru pe vârful limbii, de la cât am mușcat inimi zdrobite,
Și-am mâncat și bandaje, crezând c-au fost iubite,
Acum iată-mă printre voi, emanând otravă pură,
Privind dezamăgit trecutul , cu lacrimi de sulfură.
Azi scriu pân-de trezit ,stiloul și caietul rămâne,
Plec în zori definitiv doar în cerneală mai las urme,
Răspunsu-mi va fii mut, voi fii plecat de mult pe maluri,
De vrei să știi de ce, să asculți marea,doar valuri,
Ascultă culoarea ce se desprinde tremurând,
Din spuma de pastile, nu ai vrea să mă vezi culegând.
Buchet de seringi înfipte ca pene,
Să dorm liniștit
Atunci când moartea se așterne.
Să fiu înghițit.
Vărs râuri de cerneală , din suflet,trup ruine,
Rup din ele pietre arse,să le îndrept spre tine,
Albastru înecat de indigo , ultima ta clipă,
Suflul meu se zbate, mușchii se agită,
Pumnal în trup ruine,
Nu se mai abține.
Lovește sângerând cascade,
Roșu aprins în apă arde.
Tremură peniță incizii de cuvinte ascuțite,
Tremură și plânge , durere-i tot ce simte,
Se afundă-n foi ce țipă chinuite,
Despic universu-n două, antimaterie și cuvinte
Să alerge suflet orb ani la rând,zeci, sute.
Să alerge încotro? nu vede, nu aude.
Atât de plăcut cuvinte să vorbești în șir minute,
Antimaterie proastă, îndreptând spre nicăieri , n-aude , nici nu simte.