întreb diminețile
de ce nopțile sunt atât de albe
atât de lungi încât încep
să-mi simt trupul de liliac
trăind răsturnat și aninat
de propriile-i gânduri

printre stânci îmi ridic frazele
le arunc odată cu vulturul ghearele
și ciocul puternic învechit
în care noutatea transformă întregul
aproape în aceeași filă repetată la infinit
până în vârful căderii coasei

deschid aripile și mă arunc toată
într-un vers al nimănui
după ce
ca printr-o sită de foc
mă cerne viața
pas cu pas

răspund diminețile
regăsind tropotul cerbului
la începutul transformării
din amforă în spirala
pe care magul o păstrează strâns
într-un pumn
în care mă reîntâlnesc uneori
păstrând pulsul lui
ca pe al unei existențe
alta decât ceea ce încerc acum
să înțeleg

Anne Marie Bejliu, 2 septembrie 2016