clovnul liniștii râde cu hohote de mucava
pe mine mă strigă și-l strig și eu în arena de iarbă
în ea sar și mă rostogolesc mereu
ca o piatră de pământ cu fire de gând

împlântă-mi, clovnule, stiletul în tâmplă
și vei vedea cum se nasc versurile
când împletirile creierului se complică tot mai mult
și ard ca o candelă sau mai multe
în cutiile tuturor bisericilor prin care am trecut

acum e pauză totuși îmi aud toate rugăciunile
și mai aud îngerii închipuirilor cum se roagă undeva
mai aproape de bolta bolților cerești din care
soarele și luna privesc punctul în care mă aflu mereu
crezând că evoluez crezând că scap din
lanțul cu zale de argint care-mi leagă coliviile

râd și plâng și ei, îngerii mă aud și vin
mă prind între ei le aud glasurile
parcă seamănă parcă nu seamănă cu
glasurile băieților pe care i-am păstrat la piept
și s-au hrănit cu bucuria mea de a le fi
mamă a tuturor anotimpurilor durerilor și iubirii

clovnul liniștii frământă între coiful ascuțit
și tălpile moi gesturile și faptele pe care le-am descris
aerului și atunci reîncepe să mă învețe
o geometrie uitată demult în cădere

poate abia acum voi înțelege de ce plecări
de ce nu întoarceri decât atunci când
aripile omului încep să se vadă
prind firesc aripile îngerilor și atunci cerul
e bucuros

scapără tainele prin mintea mea
nu le cuprind le aștern așa cum vin
odată cu razele soarelui cu zăpada virgină
sau ploile grele ale unui zbor încă necunoscut
încă nedescifrat încă ascuns în spatele
cortinelor de cuvinte nenăscute

Anne Marie Bejliu, 16 octombrie 2016