Nu mă deschide să vezi cum sunt,
de ce strig prin cuvinte
de mi se pierde suflul,
mă lasă între ce cred și nu cred
din tot ce mi se spune
până mă vindec de răutățile înghițite cu totul.

Încep să mă prind cu funii de cer
fără să mușc din fructele mâniei,
caut drumurile care trec prin anotimpuri,
să nu hoinăresc degeaba prin lume
ci să-mi pun piatra de hotar
dincolo de orizontul știut de hoți
unde pot dormi liniștit
cu amintiri cu tot.