următoarea stație, Parnasul!
anunță bătrânul șofer cu glas ros de tutun.
am tresărit. ca un pahar cu leșie peste care se toarnă acid
sufletul s-a umplut de emoții, de nerăbdare.
reacția a fost violentă și scurtă.dacă nu mă mai așteaptă?
paharul e plin cu sare amară.

cândva într-o seară de vară
în Parnasul copleșit de miros de trandafir înflorit
în plină hârjoană am avut tăria (prostia?) să-i spun lui Erato: măi fato, mă iartă. e ultima noapte.
mă chiamă grijile vieții. nu știu pentru cât timp dar te las...

în zori, cu Olimpul mângâiat de nadir ca fundal,
fără veșminte, superbă și mută
strunea de căpăstru Pegasul meu armăsar
ridicat în două picioare, nechezând vrând să zboare dar
aripile i le legasem ca unui gâscan dus la piață.
pârâu m-am făcut prăvălindu-mă până-n câmpia banală.

acum mă întorc, canal colmatat de reziduuri.
mă mai așteaptă? m-o fi iertat?

Parnasul! aud. nu cobori? următoarea e și ultima Lethe.
mă uit în jur. doar eu și el, culmea părând o oglindă.
în grabă-am sărit. a plecat.
peronul e gol.în aer parcă-i miros de mucegai și formol.
aleele nu mai au trandafiri. peste tot bălării
și-n zare templu-i aproape-o ruină. m-apropii.
citesc pe frontispiciu AZIL. intru.
o babă sfrijită, nemișcată ca o statuie, ține de dârlogi
ponosiți o gloabă cu buza lăsată, cu scoici și cu
aripile căzute a jale. jos, la picioare
o liră cu strunile rupte.

-tu ești Erato?
-tu ești Ioane?
simt o ceață fierbinte în ochi.
plânge. sub lacrimi se topește ca o statuie de sare...

cu plumb în picioare vreau să fug și nu pot
din visul ce doare.
privesc peste umăr. de ce oare Parnasul sub soare
îmi pare o haldă de gunoaie cuprinsă de foc?