Mi-e sufletul greu și zdrobit,
ca strugurii-n teascul tomnatec,
și plânge cu șuvoaie de sânge,
precum licoarea cea dulce,
ce-n ciubere albe se scurge.

Mi-s ochii ploaie de toamnă târzie,
ce picură tristeți, ca într-o agonie,
mi-e trupul în mii de bucăți sfărâmat,
ca cioburile dintr-o sticlă, peste tot
împrăștiat.

Mi-e mintea pierdută în negrul neant,
și nu pot să simt nicio frică,
căci inima mea este surdă și mută,
e rece ca gheața și fără de viață,
e doar un mosor, fără de ață.

Am ars în iubire
și-am fost jar, iar acum sunt tăciune,
m-am înălțat și-am zburat în înalt,
cu mii de dorințe și vise,
și am căzut înapoi, cu aripile frânte
și dorurile stinse.

Se întinde în mine un gol, un pustiu,
în care nimic nu mai mișcă, nu-i viu,
iar tot ce-a fost bun și frumos,
nu mai există, sunt ca o epavă,
plutind în derivă pe-o mare sinistră.

Sunt precum ceața lăsată în urma cometei,
ce se dizolvă treptat, pe cerul planetei,
sunt roua ucisă de soare în zori,
sunt ca un plânset de jale și dor,
sunt tot ce-am trăit înainte să mor,
sunt doar o stea căzătoare, în al lumii decor!