când pleci spre fabrică, dimineața
cu paloșul ruginit la brâu și emailul meu în mână
pe calul tau alb cu ITP proaspăt aprobat de ministerul de interne
scurmând în copită lucerna
crescută de dor în colțul ochilor mei
țara încă geme și se leagănă între foame și bine


în urmă - zgomot de fond, gloria patri și praf stelar
în față - acest viaduct, un tunel cu lumina aprinsă la ambele capete
prin care rulăm tăcuți unul spre altul ca două tancuri pe șenile
ca două locomotive cu aburi
spre un dolce vita cu peroanele sătule de oameni goi
în săli pline de așteptare

când mă întorc de la fabrică, seara
cu crucea roșie pe piept, decolorată de soare
mută de abuz și fericire,
cu volanul tras brusc de partea cealaltă
și emailul tău e sub pernă
resturile lumii nu mai contează

râzi, tigrul meu din oțel și pluș
în șosete kaki și bocanci anti-tero
cu umerii tăi lați cât să nu mai încapă
niciun aproapeom în viața mea
cu sângele clocotind
ca un stol de porumbei sub cupola unei biserici părăsite
cu buzele cusute ziua de guvern și rupte noaptea de mine
lasă-i pe cei răi să privească la lună printre gratii
și cuvintele lor să curgă,
la gleznele noastre sa curgă
precum saliva prin botnițe


încă o misiune imposibilă din care
învățăm cum liniștea se pierde mai ușor ca libertatea
iubire, prin ceața asta groasă
stelele nu se văd ci se pipăie
vino
inima mea crudă în pumnul tău ars
e o grenadă pulsând
spre care poeții privesc răvășiți
numărând