În aur decorați semeți stau arbori din pădure,
Nopți reci cu lună plină vin ziua să ni-o fure,
Iar vântul cel hoinar prin hornuri se ascunde,
Cu-n șuier ce-nfioară în case când pătrunde.

O frunză tremurândă în tină ar vrea să cadă,
Doar ramul o petrece în scurta-i promenadă.
Și gol rămâne codrul, și trist, și fără cânturi,
Căci i-a plecat orchestra, lăsându-l dus pe gănduri.

Un rece soare ne mângâie cu-n licăr de lumină,
Ne-aduce-n suflet o speranță de frig ce ne alină.
Ca-ntr-o capcană albă pământu-ascuns sub brumă
Pe lungi poteci ne lasă al negrului său urmă.

Un aur pur uitat de frunze lucește, dar e rece-
E al luminii semn din ceață care trece.
Dar se îneacă-n stropi lăsați de ploaia cea fugară.
Natura-n noapte adânc adoarme visând la primăvară.