M-am trezit din somnul vieții, înconjurată-n ireal
De o umbră diafană, dar, cu mult venin în ea,
Mă soma să-i stau în brațe-i și, mă-nconjura, subtil,
Cu a ei răceală-de gheață și cu-un șuier nesfârșit.
Mă obligă, prin învăluire să îi joc cum mi-a cântat
Să o las să mă cuprindă prin a mea cădere-n van,
Ca o plasă de păianjen să se-aștene-mi suflet zid
Și să-mi scrie, în mișcarea-i, muribunda artă-n zi…
Să îmi ia suflarea, gândul și trăirea din final
Să mă lase transformată ca o gheață într-un furnal
Să îmi odihnească zbucium printr-o nesfârșită lene
Și să-mi cânte-ncet prohodul cu a ei voce eternă.


Nu sunt pregătită, acuma, să-i suport în spate pasul
Sau să-i simt în trupu-mi unda de răceală prinsă-n lanțuri,
Nu doresc să-i stau în cale și, mă zbat să-i plec din mers
Și să-o las învolburată sa mă depășească-ncet.
Stau cuminte, în clipa vieții, înmărmurită-n răsuflare
Ca sa mă confunde-n mersu-i cu o neînsemnată parte,
Să mă ocolească-n unda-i de putoare și urăt
Și să-mi lase eternitatea undeva, la loc știut.
M-am trezit din somnul vieții și am ripostat cu sârg
Cu o mie de valențe înnodate-n suflet scut,
Am țipat la ea.. urâta!, sa-nțeleagă că-i vorbesc
Și mă zbat, cu intrigare să o fac sa plece..încet.

Mai lasă-mă o clipă …

Să mai privesc, prin gându-mi, a soarelui ivire
În răsăritul falnic, din mii de zile pline,
Să-mi plimb, cu stimă pașii, prin a naturii holdă
O necuprinsă odă din verde-i, splendid tolbă,
Să-mi mai întind, în pace, a trupului zvâcniri
În apa vieții rouă, ca-ntru-un pahar cu vin,
Să stau, în amintire, ca falnic om cu har
Un chip ca o idilă de unic spic pe ram,
Să stau, să îmi anin din gânduri și trăiri
A vieții scară smulsă, urcată fir cu fir,
Să-mi recompun a hărții – eternitate -n vis,
Si, sa mă lepăd, vie, de-a morții asfințit!