Gerule, al iernii fiu,
Văd că rătăcești, zglobiu.
Apele au înghețat,
Chiar și pietrele-au crăpat
Și, de nu te mai înmoi,
Înghețăm, la fel, și noi.

Gerule, te-aș întreba:
Tu te odihnești, cândva?
Că, de-atâta hoinărit,
Ești destul de obosit
Și sătul, cu siguranță,
Poate, iei și tu vacanță!