Răsare din mare,
mereu, mereu
lividă și uscată,
aruncând un văl străveziu
peste pietrele ude și reci,
roci reci
cu miez bătrân, bolnav,
dar încă viabil.

Imutabile
sunt pietrele bătute de valuri.

Mereu, mereu în sine,
ea e o regină înlănțuită
în cupola de cristal a minții,
la limita dintre real și ireal,
în viziunea desăvîrșită
a cosmosului.

Mereu, mereu în sine,
supusă deformării venale,
ea devine doar
o imagine ancestrală
în brațele pământului
aflat în agonie,
acest pământ care,
din când în când,
expiră
și uită să mai inspire.


Mereu, mereu cu un dor de alge,
ea își ascunde amintirile fosilizate
în artefacte.

Ea e acea mare piatră
ce-și poate vedea limita existenței
și care, lipsită de speranță,
își poate așteapta
sfârșitul.

O piatră nu strigă niciodată.
O piatră nu cere ajutor
în ultimul ei vis- visul morții.

Doar viziunile strigă-
ca niște orbi ce învață să pipaie
pentru a cunoaște;
învață să zugrăvească
partea întunecată
a nevăzutului.