Tu ești, vreo fărâmă a ta, poate,
în acel melc pe care-l văd târându-se?
Poate o mică parte din tine
E într-una din frunzele alea;
Poate te mai regăsesc și în câte un con pe care-l ridic,
În aripa unei mărunte păsări
care tocmai se îndepărtează în înalt;
în câte un fir de iarbă.
Oare să fii pretutindeni împrejur?
Nu mă gândesc la clipe astfel și nu iluzii caut,
Dar ascultând zgomotul vieții din jur,
Minutele și pulsul lor scurgându-se
Am tresărit, am început să respir mai iute,
și tâmplele să-mi zvâcnească,
Inima să se înăbușe la gândul unei bucurii
fără un chip știut și fără putință,
Gata să alung orice gândire din mine,
Orice îndemn la cumpătare,
La rațiune și la fireasca înțelegere.
Am crezut, pentru o clipă doar,
Că aud vocea ta.