Am înghițit cenușa păsării Phoenix,
sperând c-așa o voi ucide,
că se va rupe-odată pentru totdeauna
blestemul ce-o-ngrădea de-o veșnicie!
Și o simțeam zbătându-se în mine,
îi simțeam dorința de a trăi, de a mai fi
Cu ciocul ei subțire îmi rupea carnea, puțin câte puțin,
Înfruptându-se din seva tinereții mele...
și mă rugam fierbinte să mor, înainte de a scăpa,
s-o cruț de suferința acestui ciclu infinit.
O auzeam noaptea, mă îmbia s-o eliberez,
că-i plăpândă...că mai are de simțit, de iubit, de viețuit...
I-am spus ce o așteaptă-afară... că va muri,
dar nu ii păsa câtuși de puțin!

-Vei arde azi, vei arde mâine, la nesfârșit! Vreau să te cruț!
-Nu mă-ngrădi...sunt vie! Nu mă nimici!
-Vei muri!
-Dar voi fi liberă!
-Și iarăși vei muri...și vei uita că ai trăit!
-O altă viață voi trăi...rogu-te, nu mă-ngrădi!

Și începu a plânge și a lovi cu aripile-n mine...
O simțeam, îi simțeam disperarea-n carne,
Dorința ei era a mea!
Lacrimile ei se revărsau pe obrajii mei
și-am împietrit!
Inimile băteau frenetic și gura mea dădu glas strigătului ei!
Nu mai puteam...nu mai puteam s-o țin.
Luai cuțitul și-i crestai o poartă-n mâna stângă
și-n clipa aia simții lumina pătrunzându-mi sufletul,
ca un copil zglobiu
Și-un iz de pace mă învălui....
Printre picături de sânge , pasărea zbură,
făr-a privi în urmă, fără regret, spre cunoscut!
O mai zăresc din când în când pe culmi, măiastră,
cutezătoare, fără frică de viitor, de ce-a trecut
Și nu regret nici un minut că n-am putut s-o cruț!