și, totuși, Mamă!
eu rămân copilul pe care tu cândva îl purtai în brațe
sus de tot în curtea celestă a îngerilor
cum de nu mă atingeau norii și de ce
fulgerele mă ocoleau?
nu mă înfricoșau țipetele nici oamenii care se încruntau
cum de nu mă durea pământul toate metehnele lui bolovănoase și
nu vedeam sângele tulpinilor asfixiate în rădăcini?!
eram aurie eram întreagă intangibilă eram vie
toate mi se cuveneau
de la iubire până la împărțirea apelor
de la începutul sufletului tău și până la nesfârșirea lui
eu rămân copilul acela chiar dacă
am praf de durere în unghii și ochi prelungind agonii de răsărituri
chiar dacă azi fără discernământ fără păsuire
murim de spaime / murim de iubire / de nesomn / și de moarte murim
uite dacă nu crezi
am ziua asta scurtă
nodul în gât ca un ștreang amintirile bube făcute
nu mă tem să-mi pun talpa pe nechezul timpului
mă așez în goluri și strunesc vertijuri dintr-o mână
tai capete întunericului
împing vorbele-n cuvinte lansez pariuri beatului pământului
că prea repede se resemnează ca un om fără aripi ca o nălucă
(odată și-odată își va schimba el năravurile și habitatul)
Uite-mă!
știu să găsesc lumină tot felul de pietre colorate și izvoare mersul melcului înțeleptul
în colcăiala târziului și-n atâtea tâmple în care
nerușinate zac pumnale
în pătrățica asta unde încap
litere și pași semințe și râsete tricouri albastre și zmeie
poveștile devenite realitate
Mamă, crede-mă, eu rămân copilul pe care
cu atâta divinitate altădată îl purtai în brațe!
Uită-te dacă nu crezi!!