Atât de lovită în coastă să tot fi fost, mi s-a luat picătura de sânge din inimă, din ea răsărind un copac nespus de frumos... Și parcă sub copac tot eu să fi fost, cu buzele roșii, gemând de frig, de sprâncene, de stern, când iubitul meu era foarte aproape, dincolo de o bucată groasă de sticlă. Și știam că aș fi putut trece prin sticla aceea, ca să ajung cu bine la iubitul meu, stiam că va fi trebuit să se spargă, bubuind, geamul dintre, îmi era frică însă că îmi voi zdreli iar buzele, născându-se din picăturile plângerii, un copac nou, apoi dincolo, sticlă încă și mai groasă și același iubit, unul ca firul de iarbă. Din fericire, îngerul a sosit la timp, m-a trecut, depărtându-mă, prin sticla aceea, vă spun, fără milă, până când, de la atâta inimă rosie, trecută în chin, mi-a fost luat iubitul meu de atunci. "E spre binele tău, numai spre binele tău", mi-a spus îngerul, cu plânsul grăbit, "Dragostea se află undeva mult mai aproape de tine;", și-am strigat, istovită și singură, inima mi s-a deschis, cenușie, chinuită, și-a plâns, prima lacrimă pe ziua aceea. Nu știam că după mine, în urmă, DRAGOSTEA plângea si ea, hohotind, foarte rănită si umedă, ca un copilaș abia zvarcolindu-se-n somn, cu piciorușele umede. "Să mă iubesti, auzi tu?", i-am soptit, îndepărtată, fragilă, auzindu-l că plânge și crezând că DRAGOSTEA făcea dragoste cu luna, cu o mireasă frumoasă. Și am incercat să uit tot, să mă iert, să îl iert. DRAGOSTEA mă striga din urmă în răni, iar eu nu știam.

Cum nu-mi vii, dragoste, pe urme de răni... Într-o zi ți-aș da chip. Și apă din ulcioare ți-aș da...

Am îmbrăca norii din vâlvătaia întîii noastre împreunări.

Ca un puzzle ar fi genele tale, aplecate pe literă. Pe istorie. Pe povestea cea nouă, atât de veche și fără povară; plângi acum, îti dau voie să plângi.