Stau singur roșu mac în mijlocul de lan, ocean de grâu
Cu spice în țepi se unduind în valuri galbene de-o mare
Și, nu mă satur să mă întreb de-oi fi cules cu mâna floare,
Sau voi cădea răpus de seceri… ’ntr-o zi ce nu pot È›ine-n frâu.

Privesc, deschis până la sânge de atâtea scrijeliri de suliți,
Spre orizonturi mărginite de tufele de arbuști verdatre,
Ce-mi opresc vis de zbor din opiul ce-mi mângâie timpul, etate
Și nu zăresc nicio scăpare… doar vântu-mi dă înfundate uliți.

Mă plâng din când în când, din picuri mă vărs în boabele de ploaie
Și ard mocnit din ce-am petale, bătut din raza ce mă coace
Îmi piperând în golul cupei cărbune în fire, închis, rapace
Cu un inel de galben viu, culori… ce suflet tranșe-mi taie.

De mi-ar surâde gând de șanse mă pot încovoia un bulb,
Să mă adun ascuns de coajă, înmărunțit plin de idei...
Un cuib înmărgelat semințe din tot ce strig și, poți să-mi iei
Licoare, să-ndulcești din anii… ce tot mă trec și mă încurb...


Eu, ca și tu, cel singur, drept înspre sfârșitul de-un amurg....
16.06.2014