Ce e iubirea decât un șirag de emoții tăinuite
în atriile poeziei
ce sterp e cuvântul când nu-mi ești
și te strig deși am murit înainte să te nasc
țineam peretele acela în brațe și sângele curgea din mine
te-am strâns apoi la piept fără să mă doară nimic
odată cu tine lumea a devenit o fărâmă de dumnezeire
și trupul tău plăpând mai sfânt decât aș putea scrie
totuși dorm cu mâna în părul copilăriei, dorm și mi-e frică
de absența ta
nimeni nu învață mamele să trăiască
nu-mi spune: iată, Dumnezeu s-a împărțit din trupul tău într-o mie de spaime
să le duci cu tine la râu și să te lepezi de singurătate
în liturghia dimineții
îngenunchez, orele se duc ușor pe obrazul verii
desenez corăbii și iubesc, cu fiecare șoaptă, copilul din mine își vindecă rănile
să mă ierți când din poezia mea va rămâne doar lampadarul unui vis
să nu plângi
mamele vin odată cu îngerii
și rămân în polenul zilelor cu mâinile pline de iubire.