Eu nu m-am întâlnit niciodată cu bărbatul de care-mi sprijin speranțele
Dar am lăsat mereu lampa aprinsă în casa sufletului.
Deși adesea cobor în mine ca-ntr-un pahar de vin negru,
Niciodată nu sunt atât de amețită de cețurile inimii
Încât să mă lepăd de el.

Nu știai – îmi spun - că din nuci verzi și silabe orfane,
Tot se pot meșteri dulcețuri aparte?
Linia timpului se ascute-n fântâni
Și diminețile neîmblânzite de nimeni,
Decupează poeme din pofta cuvintelor.

Unde sfârșesc eu, încep dorurile să se zbată de maluri,
Imperii albastre de fluturi eretici mărșăluiesc către sud.
Am uitat de mine afară, sub streașina gândului că el,
Va veni cu genunchii înmuiați în orele așteptării
Și pendula sătulă să numere absența lui se va opri din cadență.

(Aici zace o consoană bolnavă
Care n-a mai încăput în acest poem!)