Mai toarnă-mi iarăși Toamnă
în poloboc de fag
nectarul frăgezit în vii,
să-mi încălzesc sângele frânt
de bătăturile din palme.

Să spăl țărâna ce mi-a curs
în vaduri cernite de ploi,
când rătăceam printre ruine ascultând
șoapta străbunilor
cu frunți înstelate.

Din floarea ce se-ntoarce către soare
mir sfânt să storc în piua vremii
și să adăp copiii lumii,
cei însetați fără de vină.

Să ne acoperi apoi neființa
cu degradeul hainei tale,
din verde, galben, ruginiu,
până când într-o zi
împreună fi-vom pământ.

Tu vei renaște mereu
în cana cu mustul dulceag
și-n bobul pârguit,
hrănind alte generații
alți oameni
cu alte viziuni
și totuși aceiași dintotdeauna.