ecoul glasul urma
de sunet nu-ncetează
să îmi răsune-n suflet
și-n tot ce sunt acum
se spune repetabil
să ne trăim viața
în inimă de-a pururi
și este adevăr

--------------------------------------

pe trepte mărginite de vieți cârlige-n cale
înțelepciunea crește
sau poate vrea să crească

ființa înrobită în limite prea strâmte
deschide-n cer ferestre cu rugăciuni
ardoare

în liniște stă scribul și linii de-ncercare
descriu în juru-i rame
în care picătura culorilor se-ntinde

război sau numai simplul frison al înălțării
cuprinde în tăcere
această scenă-n care

un clovn corbul tandru și pasărea albastră
ascultă și îndeamnă
privirile prea oarbe

spre sinele acela pe care toți îl credem
un centru
echilibrul
și regăsirea rară

probabil că în forme
prin univers se schimbă
și centrul raza
zborul
recapătă amploare

simt tot mai mult că-n sine
cumva e descentrarea
când lacrima de rouă
alunecă încet

și lasă-n urmă-n vatră
spiralele-mpletite

unde mai este centrul?

sau poate certitudini noi vrem să înălțăm?

să fie oare-n inima
aceea nevăzută
și neatinsă
centrul?

sau
poate că mă-nșel...

Anne Marie Bejliu, 6 octombrie 2017