Când mi-am pus inima pecete
pe fruntea nopții de vară,
dragostea
s-a trezit dimineața, mireasă.

Pe covorul de flori înrourate
în urma ei păsările zilei
încrucișează volute prin aer,
în timp bucuria se-ncarcă de veste
cupele să se ciocnească din plin.

Din amiaza cuvântului rostit
se-nalță puterea prin trup
încât devine plutitor ca norul.

Atunci sufletul se-pătrunde de sine,
absoarbe lumina ca pe un duh
venit dintr-o suflare divină
cu îngeri în zbor.

De mi se pare albastră vederea
formată din orizonturi ce se apropie,
de se văd cu ochii de pasăre
care nu cunosc stavile.