cînd vîntul mugește dureri ostenite
amarul e vechi ca-ntr-o pivniță veche
pătrunză suflarea a inimii frunză
sub zeghea de brumă, mustind în cărare
cu focul ascuns pe sub crengi nepereche

mi-s ochii prea mici, din furnică m-am tras,
din veacuri de colb și cenușă de-un veac
și mie cu alții la fel mi-e ursita –
copilă cu gîndul de ac gămălie,
țepușă-n pălanul stupinei pustii,
din cearcănul meu cad doar raiuri uitate

și lemnul din trepte miroase a ploaie,
cresc roiuri de frunze, prinzînd stacojie
culoarea de strajă a șoaptei de noapte

în lotca de frunză, de ploaie zvîrlită,
paingul își duce beția spre moarte
prin filele vechi, țintirim de cuvinte,
ferestrele sparte privesc mai departe