atâta timp cât nu mă cunoști
sunt motivul pentru care te trezești cu
inima strânsă în capul oaselor
în miez de noapte


diminețile sunt șenile
stâlcindu-ți păpădiile între tâmple
fie că mă joc cu o șuviță de păr
fie că mă uit spre soare
printr-un ciob de sticlă
fie că sorb din cafea
cu gura prin care numele tău
nu a trecut niciodată


fiecare clipă este un munte
pe care îl muți ca să îmi poți
privi mai de-aproape umbra pe perete
ca să îmi tragi în piept parfumul
ce-ți inundă cisternele cu emoții


habar nu ai cine sunt
ce vreau de ce mi-s porii răvășiți
când mă închin
când mă alint
când mă ridic pe vârfuri


cu buze uscate și sânge bolnav
mă privești din toate unghiurile
pe toate monitoarele imaginației
din care la un moment dat
mă întorc dezvelită
zâmbindu-ți doar ție


atâta timp cât nu mă cunoști
sunt mama dumnezeilor tăi
pictată într-o icoană sepia
ceața perfectă în care te naști și mori
și care de s-ar destrăma
ar deveni subit
oricare altă femeie