Sălbatici fiori pătrund în natură
când vântul oftează tăios, îndelung,
se tulbură codrii, iar frunzele curg
din pomii nostalgici, lipsiți de căldură.
Pământul s-ascunde sub resturi de viață
și tot ce-a fost verde începe s-apună,
doar norii-n orgoliul lor se adună,
purtând infinite lacrimi de gheață.
Chiar astrul suprem e în lume străin,
iar dacă apare, lumina sa-i rece…
șoapte se sting în clipa ce trece
și lasă în urmă un palid suspin.
În noul decor cu veșminte-nvechite
simfonic tăcerea domină momentul,
culori monotone indică accentul
pe gândul câmpiilor reci, adormite.
Domol se consumă minutele-n șir
în liniștea care pătrunde-n simțire…
dorința sublimă de nemurire
rămâne aprinsă și-n ultimul trandafir.