Să știți că mai există mori de apă!
Eu le-am văzut și le visez mereu
în nopțile când echinocțiul sapă
sub malurile cântecului meu.

Sunt niște berze stând însingurate
la margine de lume, printre flori,
unde doar voievozii pot răzbate
și pașii fiilor risipitori.

Să știți că sunt ca niște mici biserici
în care un morar fără tain
îndrăgostit nebun de sorii sferici
își macină puținul său destin.

Să știți că mai există, mai există!
Intrând cu voia, nu mai poți ieși.
Acolo, luna cade-n jgheaburi tristă
și se preface ziua. O, de-am fi!...