Scormonești iarba cu palmele tale argintii,
Îi întorci bănuiala în vis-
Cu părul scormonești,
Ca o apă rece mângâind
Seva frunzelor în flăcări,
De parcă arde însăși toamna-
Îți amintești zăpada
Ridicând spre zei oasele aerului?

Fără-nceput,
Fără de sfârșit,
Pașii iubitori ai trecutului
Ascuțiți curgând către vieți,
Nodul culorilor în lacrima foarfecelor
Ce spintecă luna-

Scormonești cu palmele tale argintii
Ploile ce ne lovesc, mirate că rezistăm,
Le amesteci în părul tău.

Orice rană confecționată pentru umeri stinși
Suportă forțata retragere a frumuseții
Din calea zâmbetului strâmb
Prin care se împrăștie întunericul veșnic-
Suflet ce scormonești
Ca într-un exercițiu de înviorare . . .