în orașul acesta umblă haotic
și țanțoșe
lațuri, securi, gloanțe
rânjete, ocări, fățarnice amabilități
paradele doliului propriei morți

infinite sacoșe, adesea goale
târâie silnic contururi de oameni
le varsă puhoi în gurile de metrou
un fel de scurgere după o ploaie pestriță
torențială

cerul imediat mustește de rugi betege
întoarse spășite, neîmplinite
zei confecționați smulg cu forța ofranda
sângele copiilor încă neiviți

în aer, la un milimetru de țărână
acolo unde începe cu adevărat Cerul
se zvârcolește iubirea
confundată cu o biată secreție

vai celui care o calcă
vai celui care sfârșește într-o sacoșă
cu inima, cu ruga, cu puterile toate...
vai celui care-și smulge doliul acela și urlă
exist